Noutatea Simpozionului „MIHAI EMINESCU” de la New York

Articol de: Anca Sîrghie

În acest  început de an încă amenințat de pandemia mondială, comunitatea românilor din New York a găzduit în 16 ianuarie 2022, în cadrul Zilei Culturii Române, Simpozionul  “Mihai Eminescu” , eveniment ajuns în mod cu totul onorant la ediția a XXIX-a.  Ca și în anii precedenți, manifestarea este patronată de Academia Oamenilor de Ştiință din România, Filiala USA, de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, de Mitropolia  Ortodoxă Română a celor două Americi și, local, de Institutul  Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, New York. I.P.S. Dr. Nicolae Condrea, Mitropolitul celor două Americi, a trimis un frumos mesaj  de  salut, pe care organizatorul principal al evenimentului, prof. univ. Th. Damian, l-a citit în debutul Simpozionului. Ne-am bucurat să admirăm Ordinul “Sf. Ioan Iacob de la Neamț, Noul Hozevit” pe care profesorul Damian l-a primit recent de la P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la împlinirea vârstei de 70 de ani, drept care ne alăturăm și noi cu urarea de sănătate și putere de muncă.

Solista Lia Lungu a interpretat cu înaltă simțire melodia Rugăciune pe versurile lui Mihai Eminescu. Întreaga asistență a cântat imnul academic Gaudeamus igitur și Imnul lui Ștefan Vodă, care au creat atmosfera propice desfășurării evenimentului. Simpozionul newyorkez a fost inspirat de aniversarea în zilele de 15-16 august 2021la Mânăstirea Putna a150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni și de la Primul Congres al Studenților Români de Pretutindeni.  unde şi Theodor Damian a fost prezent alături de o delegaţie a tinerilor români din Mitropolia celor două Americi. Evenimentul fusese organizat în 15-16 august 1871 de studenții Societății „România Jună”, în frunte cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Așa cum prietenii noștri newyorkezi nu au conceput să lipsească din Alba Iulia la 1 Decembrie 2018, când s-a împlinit centenarul Marii Uniri, nici la Putna sărbătoarea dedicată românilor de pretutindeni și mai ales a lui Eminescu nu se putea desfășura fără ei. La Putna li s-au oferit albume cu artă mănăstirească și alte cărți, prezentate participanților la Simpozionul  de la New York.

În istoria deja considerabilă a acestui eveniment românesc academic, un element de noutate a fost formula combinată,  cea a asistenței unor participanți din diferite colțuri ale românității pe zoom, alături de cei aflați chiar la fața locului. Pentru că s-a folosit un webinar, uzual în viața academică, am resimțit lipsita galeriei participanților și a unui chat activ, cu care ne-am obișnuit în ultimii doi ani de reuniuni literare prin zoom. Dar nu ne îndoim că la alte tipuri de evenimente cum ar fi reuniunile literare, cu lansări de carte și conferințe, se va recurge și la alte formule tehnice.

O a doua noutate la această a XXIX-a ediție a constituit-o locul ales pentru manifestarea academică. Amintirile mele coboară până la anul 2006, când am fost pentru prima dată invitată și am participat la acest Simpozion  “Mihai Eminescu” de la  New York.  Pe rând, evenimentul a fost găzduit la Universitatea Harvard în ianuarie 2007, apoi, mai multe ediții, de Consulatul General al României la New York, arar de ICR din metropolă și chiar la diferite restaurante românești. Surpriza emoționantă a fost să constat că de data aceasta Simpozionul se desfășura în spațiul sacru al Bisericii “Sf. Petru și Pavel” din Astoria New York, acolo unde totdeauna ( insist cu precizarea că este fără excepție) se  oficia cu intensă trăire slujba de parastas pentru Mihai,  geniul poetic  absolut al culturii noastre naționale. Am recunoscut că ambianța sfântului lăcaș dădea evenimentului o anumită înălțime, așa că am găsit cu totul binecuvântată această alegere.

Doamna Oana Leonte din California, prezentă pe zoom la eveniment, a menționat că în anul UNESCO -2000, Eminescu a fost sărbătorit la Casa Română din Hayward, de lângă San Francisco. Spectacolul Trecut-au anii, susținut de actorul Ion Caramitru a fost organizat la o Catedrală Catolică. Actorul chiar ținuse să afirme că “este pentru prima dată când Eminescu se recită într-o Biserică”. Eu nu sunt convinsă că este chiar așa, dar cert este faptul că în acel an de consacrare UNESCO, pe “poetul nepereche” al românilor actorul l-a purtat pe diferite continente. Iată că în ianuarie 2022, Simpozionul Eminescu își făcea loc într-un lăcaș ortodox, adică în biserica credinței poetului și a familiei sale.

Moderatoarea evenimentului, prof. Nicole Smith, a anunțat tema  generală a Simpozionului:  Eminescu şi unitatea spirituală a tuturor românilor în lumina aniversării a 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni – Putna – 1871.

Cinstea de a deschide Simpozionul a fost rezervată universitarei și scriitoarei de la Sibiu, respectiv mie. Tema pe care am cercetat-o s-a intitulat Dramaticul destin publicistic al transilvăneanului Nicolae Cristea şi al moldoveanului Mihai Eminescu, un text cu totul inedit, susținut de 21 note bibliografice, în care ideile au fost augmentate prin citări edificatoare din publicistica celor doi ziariști.Pe Nicolae Cristea și pe Mihai Eminescu i-a apropiat temeritatea atitudinii politice demne, simțirea responsabil-patriotică și martiriul lor profesional.Destinul a făcut ca în exact același an, 1883,  ei să fie expulzați de pe scena ziaristicii românești, chiar dacă Eminescu a mai fost invitat să colaboreze la „Fântâna Blanduziei”, și Nicolae Cristea s-a numărat printre ctitorii noul ziar sibian “Tribuna”, pe care l-a vegheat cu experiența sa de jurnalist până la moarte.

Marian Nencescu, critic şi istoric literar, cercetător asociat la Institutul de Filosofie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Bucuresti, a dezvoltat tema Enciclopedismul eminescian. Bazat pe o cultură variată,  care s-a acumulat în fiecare etapă a creșterii sale intelectuale, poetul -filosof a așezat în caietele sale manuscris dovada enciclopedismului său, evident și în poezia lui originală.

Comunicarea lui Ştefan Stoenescu, eseist, comparatist şi traducător de la  Ithaca, New York, intitulată Simboluri şi ecouri ale unor compoziţii poetice eminesciene ce au determinat constituirea unităţii spirituale româneşti urmează să fie fructificată în paginile revistei “Lumină lină“.

Criticul literar  M. N. Rusu, redactor şef al revistei “Lumină Lină”, New York,  a ilustrat ideea comunicării intitulate Eminescu şi unitatea  militară a poporului român, cu numeleunor făuritori ai armatei moderne, de care poetul s-a simțit legat.

Domnul Dr. Doru Tsaganea, profesor de matematică la Metropolitan College of New York, a susținut în stilul său aplicat și captivant tema Congresul studenţilor români de la Mănăstirea Putna din perspectiva situaţiei politice europene din anii 1870- 1871. Obiectivele formulate cu mare rafinament politic de Eminescu în articolele sale Să facem un Congres și Echilibru au stat la baza evenimentului studențesc de acum 150 de ani, când Putna făcea parte din Imperiul austro-ungar, unde era acceptată o sărbătoare religioasă, dar nu una cu  subtext național, cum era în fapt aceea.

Doamna Valentina Ciaprazi, scriitoare, profesoară de limbă şi literatură franceză la  LaGuardia College, New York, a tratat tema Spiritualitatea eminesciană, reflecţie a autenticei spiritualităţi româneşti. Dar gândurile conferențiarei s-au îndreptat spre țară și spre tinerele talente din Moldova zilelor noastre. Evoluția lor profesoara plecată de la Botosani  o urmărește nu numai cu interes, ci și cu îngrijorare față de direcția greșită pe care au luat-o adepții esteticii urâtului. Într-o lume tristă în care statuile sunt dărâmate, artiștii sunt blamați, simțim cu durere că însăși cultura este disprețuită. Eminescu este actual și în prezent. El întruchipează pentru noi însăși România Mare. De tânăr,  el s-a dovedit a fi responsabil, iar ca poet nu s-a sfiit să certe românii pentru greșelile lor, dar a făcut-o ca un părinte. El s-a identificat cu Decebal și cu Traian, întrucât pentru el România Mare exista cu mult înainte ca ea să fie înfăptuită.   Activitatea sa de politică naționalistă a fost înăbușită, pornind cu primul dosar de interdicție din iunie 1883. Nici posteritatea nu a fost  mai dreaptă, pentru că i-a contestat versurile de înaltă ținută națională și i s-au căutat accente xenofobe, cum se insinuează, de altfel, în diferite literaturi ale lumii.

În încheierea sesiunii, pr. Theodor Damian, scriitor, profesor emeritus la Metropolitan College of New York, preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, New York, a dezvoltat tema Eminescu, diaspora română şi Ţara mamă. Ideea-axă a constituit-o adevărul că, oriunde s-a aflat Eminescu, la Cernăuți sau la Blaj, la Viena ori la Berlin,  simțirea patriotică l-a însoțit permanent. Dar, atunci ca și în prezent dragostea de țară era socotită de unii periculoasă.  Eminescu și-a manifestat grija față de patria-mamă atât ca poet, cât și ca ziarist.  El a organizat prima sărbătorire a românilor de pretutindeni în Imperiul Austro-Ungar la Mânăstirea Putna. Tinerii erau chemați să-și asume apărarea identității naționale. La Putna s-a produs un nou Deșteaptă-te  române, căci acolo au fost chemați tineri din toate  teritoriile locuite de urmașii dacilor. Însăși mânăstirea aleasă, ca ctitorie a lui Ștefan cel Mare, era un simbol unificator. Ciprian Porumbescu cânta la Putna  întregii Dacii. Serbarea de atunci era religioasă și națională, totodată. Recursul la istorie este un act de pietate. Eminescu aprecia că, dacă în trecut ni s-a impus o istorie, viitorul trebuie să ni-l făurim noi.

Simpozionul s-a încheiat sub semnul unei continuități tradiționale. Profesorul Damian a anunțat că exact peste o săptămână se va desfășura  la New York un eveniment similar, respectiv un simpozion dedicat Unirii Principatelor Române, manifestare științifică ajunsă, de asemenea,  la ediția a XXIX-a.

Întreaga desfășurare a acestui Simpozion newyorkez a pus în dialog țara cu conaționalii ei de peste Atlantic, dovedind că la început de secol al XXI-lea românismul autentic poate să înflorească pe oricare meridian al lumii.

31 ian. 2021

Eminescu, diaspora română şi Ţara mamă

Articol de Theodor Damian

Dragostea lui Eminescu pentru istoria, cultura, spiritualitatea, valorile fundamentale ale neamului nostru, indiferent de terminologia utilizată, patriotism, naţionalism, ş.a., nu numai că rămâne un neclintit model pentru românul integru şi integral, pentru românul autentic, dar a fost, şi rămâne şi astăzi, atitudine riscantă deoarece imperiul de atunci, austro-ungar, ca şi cel fără nume, de astăzi, o consideră ca o ameninţare existenţială la adresa lui.

Eminescu era pe deplin conştient de acest lucru. Şi ştia cu cine are de a face. De aceea dacă în acţiunile sale ce vizau viaţa interioară a Principatelor Române, sau dacice, a României, la nivel politic şi economic, erau deschise şi provocatoare, deci curajoase până la limita riscului eliminării, pe care în final nu l-a putut evita, în viaţa externă a României de atunci el a înţeles că pentru atingerea scopurilor sale ce ţineau de afirmarea naţiunii sale daco-române, este nevoie de mult mai multă diplomaţie.
Ceea ce a făcut Eminescu pentru România prin modul în care a co-organizat prima serbare a românilor de pretutindeni, la Mănăstirea Putna în 1871, a demonstrat şi validat calităţile lui de abil diplomat şi om politic conştient de ţelul avut în vedere.
În vremuri în care Imperiul Austro-Ungar încerca să înăbușească mişcările de trezire naţională, latente de veacuri în sânul popoarelor şi oficializate la noi prin unirea de bază a celor două Principate dacice la 1859, ca un fel de nou „Deşteaptă-te române”, ca un nou apel la conştientizarea unităţii naţionale, Eminescu recurge la idei şi lucruri sacro-sancte: Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Putna. Ştefan cel Mare, eroul naţional şi european confirmat de Papa Sixtus al IV-lea drept atlet al lui Hristos şi Mănăstirea Putna, locul sfânt ce adăpostea mormântul marelui voievod, mănăstire care îşi serba 400 de ani (cifra este aproximativă) de la sfinţire.
Unul dintre elementele specifice unui geniu, într-un fel, asemănător cu un element specific proorociei, este viziunea, atât cea de ansamblu, cât şi cea specifică, uneori foarte clară în mintea celui ales, alteori nu pe deplin conturată dar manifestată prin intuiţii şi inspiraţii care la rândul lor produc valuri în ambele sensuri, de ridicare şi de coborâre şi care nu de puţine ori sfârşesc în martiriu, ca atunci când viziunea devine temeiul de nezdruncinat al mărturisirii, iar mărturisirea, ca la Sf. Apostoli, însăşi raţiunea de a fi („dacă ei nu vor vorbi, pietrele vor striga,” Luca 19, 40).
Despre o astfel de viziune, care la Eminescu s-a transformat în misiune menită a conştientiza neamul românesc despre rolul său existenţial în istorie, vorbeşte Zoe Dumitrescu Bușulenga atunci când scrie: „Ceea ce a fost absolut specific destinului său s-a legat însă de lumea de acasă, de împrejurările unei istorii particulare, de spiritul profund al unui neam. Căci Eminescu a dorit şi a izbutit o fuziune unică în felul ei cu timpul şi spaţiul românesc, luând asupră-şi crucea unei misiuni de o covârșitoare însemnătate, aceea de a şti şi de a reprezenta adevărul integral al unei istorii şi al unui spirit”.
În contextul acestei diplomaţii şi al acestei viziuni se înscrie şi marea serbare a românilor de pretutindeni de la Mănăstirea Putna, în august 1871.

Chiar dacă Eminescu a fost doar co-organizator, împreună cu Slavici al marelui eveniment, şi doar secretar al comitetului de organizare, El a fost iniţiatorul şi sufletul acestei întâlniri fără precedent în istoria românilor.
Teodor V. Ştefanelli precizează că ideea serbării a pornit de la Mihai Eminescu şi că acesta a insistat ca odată cu Serbarea Românilor de Pretutindeni să aibă loc şi Congresul studenţilor români din toate centrele europene unde studiau: Paris, Viena, Berlin, Torino, Pesta, Pisa, Cernăuţi şi de la cele din ţară, intenţia fiind aceea de a promova conştiinţa unităţii noastre naţionale.
Aşa cum explică Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, Eminescu a înţeles de la bun început că marele adevăr de temelie pentru zidirea în eternitate a templului românismului autentic constă în faptul că „viaţa noastră ca oameni este credinţa noastră, iar viaţa noastră ca români este naţiunea noastră” şi că limba română, chiar dacă răspândită în afară graniţelor statului oficial de atunci, rămâne patria incontestabilă a fiecărui român oriunde s-ar afla.
Intenţia lui Eminescu era deci să adune reprezentanţii românilor de pretutindeni, simbolizând o Dacie sau Românie mare, dar strategic el s-a gândit că entuziasmul, puterea, capacitatea de mobilizare şi ducere pe mai departe a ideii, a idealului de unire era în mâna şi în inima tinerimii intelectuale. Convocarea acestor studenţi români de pretutindeni era echivalentă cu actul oferirii unei identităţi autentice sau al redeşteptării lor spre asumarea acestei identităţi naţionale, un cadou aşteptat pentru unii, neaşteptat pentru alţii, imperativ pentru toţi.
Ideea că românii din diverse provincii geografice aparţineau aceluiaşi popor şi neam este ilustrată şi de persistenţa până în acel timp a convingerii că toate aceste teritorii locuite de români erau de fapt o sigură ţară, Dacia. Ca dovadă, iată ce a exclamat entuziast Ciprian Porumbescu după ce a cântat la vioară în după amiaza zilei marii ceremonii: „Tată” îi spune el, părintelui său, preotul Iraclie Porumbescu, „am cântat Daciei întregi”.

Aşa cum raportează G. Dem. Teodorescu scriind despre Serbarea de la Putna, la intrarea principală a mănăstirii „strălucea marca României libere, dulce simbol al aspiraţiei tuturor românilor, cum şi alte diferite mărci ale ţărilor române ce compun Dacia, steme datorate penelului distinsului nostru pictor român, Epaminonda Bucevschi”.
Acest fapt consfinţeşte ideea că România era Dacia, iar Dacia era mai mult decât România politică de la 1859 şi că Dacia era titlul de glorie şi matca principală ce desemna originea şi apartenenţa tuturor românilor, nu numai a celor din Principatele Unite. Dacia reprezenta pe atunci ceea ce înţelegem noi astăzi prin expresia România Mare, cuvânt ce avea puterea şi menirea, mai mult decât România, să mobilizeze inimile daco-românilor de pretutindeni, indiferent de graniţele politice ale timpului, spre o nouă înţelegere a unităţii lor politice şi spirituale în baza unei istorii comune ce includea limbă, credinţă, sânge, lupte, aspiraţii comune, ce i-au ţinut pe daco-români legaţi prin veacuri şi care trebuia să îi țină legaţi încă şi mai mult în vremurile pe care Eminescu le voia a fi zorii unei noi conştientizări.
Pentru Eminescu, unitatea naţională la nivel moral-spiritual reprezenta un proiect la fel de sfânt ca imaginea lui Ştefan cel Mare şi a sfintei Mănăstiri Putna.

Alegerea acestor coordonate, Marele Voevod şi sfânta mănăstire, cu maximă rezonanţă în sufletele tuturor românilor, trebuia să devină un indice cu privire la ţinta deosebit de clară a organizării adunării tuturor românilor: „unificarea direcţiei noastre spirituale [care] să urzească unitatea destinelor noastre”, aşa cum scria Eminescu în primul apel al Comitetului Central organizator în 4 martie 1870, Viena.
„Unitatea destinelor noastre” cum scria Eminescu adresându-se românilor din diaspora de atunci, avea o conotație precisă care nu putea fi răstălmăcită în niciun fel; iată cum o formulase el însuşi: „În trecut ni s-a impus o istorie; în viitor să ne-o facem noi”
Este vorba aici, desigur, de nefericitul destin al daco-românilor de a fi fost cotropiţi de romani, de popoarele migratoare şi de turci, dar şi de austro-ungari în acel timp, situaţie care în înţelegerea marelui poet patriot trebuia să sfârşească, el pregătind sufleteşte, ideatic pe români pentru angajarea responsabilă într-un nou viitor, care să nu mai fie dictat de altcineva decât de înşişi românii.
Cum era şi de aşteptat, în scopul trezirii conştiinţei apartenenţei naţionale, M. Eminescu face apel la istorie ca factor esenţial al unităţii naţionale, Mănăstirea Putna şi Ştefan cel Mare fiind două repere istorice fundamentale: „Fiecare naţiune care are conştiinţa de existenţa şi misiunea sa pune preţ înainte de toate, pe memoria trecutului său. Popoarele, precum şi indivizii, depind de trecutul lor, şi propăşirea adevărată este posibilă numai pe baza istoriei şi a rezultatelor câştigate. În istorie se manifestă puterea, direcţia şi spiritul unui popor”.
Este de remarcat aici faptul că Eminescu pune pe picior de egalitate existenţa unui popor şi misiunea sa. Cu alte cuvinte existenţa în sine nu e un lucru suficient dacă ea nu are şi un scop conștientizat cum spunea un poet: „E-nălţător să îţi alegi un ţel / Şi-apoi trecând prin foc s-ajungi la el” (Ibsen). Numai că aici este vorba de mai mult decât de a alege. Faptul de a fi născut într-un popor nu este un act de alegere. Este un dat. În acest dat stă misiunea existenţială, aceea de a menţine condiţia primită, deci identitatea naţională.
Naşterea deci vine cu o misiune care validează existenţa şi apartenenţa.
Eminescu a vrut ca Serbarea de la Putna să fie naţională, şi totodată religioasă. În acest context el identifică religia cu naţiunea, dând religiei un caracter naţional şi naţiunii un caracter religios.
A făcut acest lucru nu din raţiuni de strategie organizatorică, ci din convingeri autentice în baza cărora valorile fundamentale de credinţă ale neamului nostru reprezintă temelia unităţii naţionale a românilor, recunoscând astfel rolul prioritar şi decisiv pe care Biserica ortodoxă l-a avut în tulburata istorie bi-milenară a neamului nostru.
Ce este religios este şi naţional, zice Eminescu, în mod desluşit în apelul său către studenţii din Blaj, scris la Viena în 4 martie 1870.
În acest apel, semnat de Emanuel Logotethy ca preşedinte şi Mihai Eminescu în calitate de secretar, echivalenţa dintre patriotism şi credinţă este accentuată şi explicată. Acolo se precizează că serbarea va fi religioasă dar şi patriotică deci naţională, pentru că „istoria românilor este istoria apărării credinţei”, şi deci a fi români înseamnă a fi creştini şi invers, evident, înţelegând aici formele pe care religia creştin ortodoxă le-a luat prin implantarea ei în fondul cultural al daco-românilor prin toate veacurile celor două milenii de coexistenţă.
Atât de importantă este istoria, în opinia lui Eminescu, vorbind despre însăși existenţa românilor ca neam, încât el numeşte recursul la istorie un act de pietate, cu alte cuvinte quasi latreutic, adică în afară oricărei chestionări şi totodată de cea mai înaltă autoritate morală.
Religie, credinţă, Biserică, istorie, naţiune, părinţi, iată care sunt noțiunile fundamentale de care trebuie să se ţină seama în contextul intenţiei de a lua în propriile mâini frâiele destinului unui neam.
Pentru a da şi mai mare autoritate apelului său, Eminescu face referire la Mântuitorul Hristos ca întruchipare a libertăţii, darul cel mai înalt cu care Dumnezeu a încununat fiinţa umană, dar şi la Maica Sa, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sub a cărei oblăduire a conceput marele eveniment, religios şi naţional în acelaşi timp: „Fraţilor”, scrie el, „am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sfinte care a conceput în sânul ei virgin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: libertatea”.
Este clar că Eminescu se referă aici la Hristos care s-a declarat pe Sine ca fiind „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6), şi care a precizat că libertatea constă în a afla adevărul şi a trăi întru el, când a spus: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).
Deci Eminescu devenea un apostol al mărturisirii adevărului despre fiinţa românească, despre neamul său, adevăr care odată conștientizat avea menirea de a reda poporului său libertatea interioară, demnitatea existenţială care, în contextul, mai ales al opresiunii austro-ungare, trebuia să-i fie suprimată.
Aşa cum Eminescu mărturiseşte în acelaşi loc, marea serbare avea misiunea de a fi purtătoarea unei idei, a marii idei de unitate morală a tuturor românilor, unitate care, singura, ar fi putut da neamului său puterea de a se ridica din îngenuncherea la care fusese supus de stăpâniri străine, pe plan politic, economic sau de altă natură, şi de a-şi impune propria voinţă în destinul său istoric.

Concluzie
Relevanţa lui Eminescu astăzi, când este nevoie de verticalitate valorică, este mai mare şi mai semnificativă decât în alte epoci. Aşa cum scrie Mihai Cimpoi, în lumea noastră postmodernă, o lume a „relativizării nietzscheene a valorilor” şi a „caragializării societăţii”, „Eminescu este un punct de reper”.
În fruntea ierarhiei valorilor umane Eminescu, aşa cum se vede din Fragmentarium, aşează ordinea morală din univers, ordine rânduită de Dumnezeu, după cum este şi ordinea divină din existenţa omului şi care, ignorată, duce implicit la degenerescenţă şi nimicire.
De aceea, vorbind despre întâietatea credinţei în Dumnezeu ca valoare fundamentală în viaţa omului, Eminescu declară simplu şi clar: „cine neagă pe Dumnezeu neagă ordinea morală a universului”.
Iar iubirea de patrie reprezintă în concepţia marelui vizionar o valoare apropiată de cea a sfinţeniei, de credinţa în Dumnezeu.
Dragostea lui Eminescu faţă de valorile fundamentale ale neamului său, cele legate de istorie, civilizaţie, limbă, religie, cultură, între care un loc de frunte îl ocupă credinţa ortodoxă strămoşească, a fost demonstrată în multe lucrări apărute în literatura română.
În acest sens Zoe Dumitrescu Bușulenga scrie cu deplină convingere dar şi cu precizie când este vorba de ierarhia valorilor la Eminescu:
„Avem adânca încredinţare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârşită faţă de durerea şi umilinţa lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel ’gândurile ce au cuprins tot universul’ revin la matca Ortodoxiei româneşti pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o şi a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualităţii neamului, întrupată în Biserica naţională.”

27 ianuarie 2022

1 Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu, viaţa, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna 2021, p. 28.
2 Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Binecuvântare”, în Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, Putna 1871, Ed. Mitropolit Iacov Putneanul, Mrea Putna, 2021, p. 5.
3 xxx, Serbările de la Putna, Ed. Mitropolit Iacov Putneanul, Mănăstirea Putna, 2021, p. 5
4 Ibidem.
5 Ioan Aurel Pop, „Prinos de recunoştinţă”, în Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni..., p. 14.
6 xxx, Serbările de la Putna..., p. 11.
7 G. Dem. Teodorescu, „Serbarea de la Putna”, în Românul, An XV, 25 august/6 sept, 1871, în Prima Serbarea a Românilor de Pretutindeni..., p. 107.
8  Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni..., p. 53.
9 Ibidem.
10 xxx, Serbările de la Putna..., p. 5.
11 Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni..., p. 84.
12 xxx, Serbările de la Putna..., pp. 5-6.
13 Ibidem, p. 6.
14 xxx, Serbările de la Putna..., p. 38.
15 Ibidem.
16 Mihai Cimpoi, Eminescu, lumea valorilor şi noi, postmodernii, Ed. Cartdidact, Chişinău, 2021, p. 4.
17 Ibidem, p. 28.
18 Ibid., p. 32.
19 Iată doar câteva lucrări în acest sens: Doru Scărlătescu, Eminescu şi religia, Timpul, Iaşi, 2000; Theodor Damian, Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Eikon, Bucureşti, 2016; Aurel Jivi, Gândirea religioasă a lui Mihai Eminescu, Ed. Andreiana, Sibiu, 2019; vezi în special cărţile pe această temă ale reputaţilor eminescologi Nicolae Georgescu şi Theodor Codreanu.
20 Zoe Dumitrescu Buşulenga, op. cit...., p. 322.

 

Naşterea Domnului ca pescuire minunată

„Hristos se naşte slăviţi-L / Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!”

Articol de: Theodor Damian

După căderea de la faţa lui Dumnezeu omenirea a intrat într-o fază de întuneric orbecăind pe cărările morţii, aşa cum relatează psalmistul: „Poporul cel ce umbla întru întuneric… în latura şi în umbra morţii” (Isaia 9, 1). Această omenire rătăcea fără direcţie pe o mare bântuită „de viforul ispitelor” cum afirmă o cântare de la slujba înmormântării.

În această situaţie Dumnezeu a decis „la plinirea vremii” (Galateni 4, 4), potrivit expresiei Sf. ap. Pavel, să-i trimită lumina mântuitoare: „lumină va străluci peste voi”, potrivit aceleiași proorociri vechi testamentare (Isaia 9, 1).

Sf. Ioan Teologul explică motivul pentru care Dumnezeu a rânduit acest lucru: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel unul născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Această afirmaţie despre dragostea lui Dumnezeu pentru lume trebuie înţeleasă în sensul ei cel mai profund şi autentic, în sensul explicației augustiniene care zice că măsura dragostei este a iubi fără măsură. Aşa ne iubeşte Dumnezeu pe noi. Căci nu ni se spune că Dumnezeu a iubit lumea foarte mult; ni se spune că „atât de mult… încât…” Expresia „foarte mult” poate indica măsura: când spui însă: „atât de mult încât”… e ca şi cum ai spune: încât n-am cuvinte să pot exprima sau încât pot face orice sacrificiu. Şi sacrificiu a făcut Dumnezeu rânduind naşterea Fiului Său cel unul născut din veci, iar în timp din Sf. Fecioară Maria.

Vorbind de naştere spre sacrificiu trebuie precizat aici că Naşterea Domnului nu poate fi discutată decât în perspectiva a ceea ce are ea în vedere: mântuirea lumii. Acest lucru implică răstignirea, moartea şi învierea Sa. Aşa cum Învierea nu poate fi despărțită de cruce şi moarte, la fel Naşterea nu poate fi înţeleasă în mod adecvat decât în legătură directă cu moartea pe cruce şi cu Învierea.

Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca pescar, ca să prindă lumea rătăcită, în curs de scufundare, în mreaja dragostei divine spre mântuire. Deci Naşterea Domnului este naşterea Marelui Pescar, a pescarului divin venit să prindă nu peşti, ci oameni, exact aşa cum avea să le spună Iisus mai târziu primilor ucenici. „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19). Şi, desigur, înainte ca Sf. Apostoli să prindă oameni în mreaja lui Hristos, a trebuit ca El să-i prindă în mreaja Sa. Şi i-a prins. Prin cuvânt, căci învăţa mulţimile fiind în corabie şi apostolii au putut asculta şi realiza că nu aveau în faţă un învăţător obişnuit, dar şi prin minune, căci după ce s-au trudit toată noaptea şi n-au prins nimic, la porunca Domnului să meargă mai la adânc, au prins aşa de mulţi peşti că abia mai încăpeau în corăbii. Aşa i-a prins Iisus pe ei, căci zice Sf. Evanghelist că după aceea „lăsând toate au mers după El” (Luca 5, 1-11).

Aşadar Iisus s-a născut ca primul pescar, nu de peşti, ci de oameni, şi ceea ce El a făcut i-a învăţat şi împuternicit şi pe ucenici să facă. În principal două lucruri: să vorbească convingător, cu putere şi să facă minuni. Vorbirea cu putere le-a fost promisă de Domnul când le-a zis: „Veţi lua putere venind Duhul Sfânt peste voi şi Îmi veţi fie Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapt. Ap. 1, 8). Şi una dintre dovezile acestei puteri a cuvântului a avut ca urmare faptul că la Cincizecime, în urma cuvântării lui Petru, s-au botezat ca la trei mii de suflete” (Fapt. Ap. 2, 41).

Cât priveşte minunile, însuşi Iisus mărturiseşte cu privire la ucenicii Săi: „Iată v-am dat vouă putere să călcați peste șerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmașului şi nimic nu vă va vătăma” (Luc 10, 19).

Că Iisus s-a născut pentru a pescui lumea din marea păcatului, că s-a dovedit a fi un expert în meseria şi în tainele pescuirii se vede de la bun început, de când „creștea şi se întărea cu Duhul” (Luca 1, 80; 2, 40). Un exemplu grăitor îl reprezintă întâmplarea din templu când copil fiind, la 12 ani, Iisus citea scripturile şi le interpreta astfel că toţi rabinii care erau acolo şi-L ascultau „se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 46-47).

Mai târziu, după ieşirea la propovăduire în public, după Botez, Iisus, prin învăţătura Sa şi prin minunile pe care le făcea a pescuit mulţimi după mulţimi peste tot, în oraşe şi sate, pe străzi, în sinagogi, şi chiar în pustie.

Pescuirea minunată a apostolilor a avut loc după ce Iisus i-a spus lui Petru să mâne corabia la adânc (Luca 5, 4). Prin felul cum vorbea Iisus atingea adâncul inimilor ascultătorilor Săi, acolo unde este foarte greu să ajungi şi acolo unde poate chiar ascultătorii Săi nu ştiau să ajungă. El însă le deschidea inimile şi acolo se petrecea minunea.

De aceea mergeau după El aşa cum nu s-a mai văzut cu nici un alt rabin dinainte sau din timpul Său.

Prin cuvântul Său, Iisus sensibiliza lumea la nivel logic, de înţelegere a mesajului Său, iar prin minuni, la nivel psihologic.

Pe de altă parte, Naşterii lui Hristos îi corespunde naşterea omului nou în Hristos.
Pentru Fiul lui Dumnezeu întrupat naşterea în timp din Sf. Fecioară Maria este o a doua naştere după cea din veci din Tatăl. Aplicată la nivelul condiţiei umane, această a doua naştere îi oferă omului şansa să se nască din nou, din apă şi din Duh – căci Sf. Duh a avut un rol fundamental în Naşterea Domnului din Sf. Fecioară – aşa cum Iisus i-a spus fariseului Nicodim în convorbirea nocturnă cu el (Ioan 3, 13-17).

În această convorbire Iisus este foarte clar când vorbeşte despre imperativul nașterii „de sus” şi „din Duh”, ambele expresii însemnând acelaşi lucru.

Deci Domnul Hristos se naşte pe pământ prin puterea Sf. Duh, la Botez Duhul Sfânt Îi confirmă prezenţa înainte de începutului activităţii Sale publice, Sf. Duh se coboară la Cincizecime peste Sf. Apostoli şi îi „naşte” din nou în ziua când s-a întemeiat Biserica Mântuitorului nostru, iar aceasta este locul unde se săvârșesc Sf. Taine întemeiate de Domnul Hristos, inclusiv botezul, adică taina nașterii omului din apă şi din Duh.

Naşterea lui Hristos şi de asemenea naşterea omului nou în Hristos şi în Biserică are menirea de a redeștepta în sufletul omului dragostea de Dumnezeu, dorul de Dumnezeu care potrivit Sf. Părinţi este calea sfințeniei.

Cum am văzut, Naşterea Domnului, a Pescarului divin, nu poate fi separată de moartea şi învierea Sa.

Pescarul prinde peştele iar acesta murind devine hrană spre viaţa omului, aşa cum zicea Domnul despre grăuntele de grâu care numai dacă va muri va aduce multă roadă, adică o nouă viaţă (Ioan 12, 24).

În Naşterea lui Hristos omul pescuit în mreaja divină trece ca şi Mântuitorul prin aceleaşi faze: moarte şi înviere. Acest lucru este confirmat de Însuşi Domnul când la Cina cea de Taină a poruncit. „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”, „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu” (Matei 26, 26-27), apoi, încă şi mai explicit când Iisus a precizat: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Domnului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54). Cu alte cuvinte în Hristos şi în Biserică, prin Sf. Euharistie omul cel vechi moare, moare păcatului, se naşte din nou şi se înnoiește în viaţa de veci.

Aşadar prăznuim Naşterea Domnului ca pe o chemare la mântuitoare participare la planul lui Dumnezeu de restaurare a omului şi a lumii, asumând marele eveniment ca pe un început de drum pe care-l facem pe calea Împărăţiei urmându-L cu credincioșie pe Cel pe care-L şi propovăduim şi-L cântăm:

„Hristos se naşte, slăviţi-L

Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!”

Crăciunul copilăriei

Articol de: Theodor Damian

Crăciunul este într-adevăr sărbătoarea bucuriei, a celei mai mari bucurii pe care ne-o putem închipui. Este împlinirea bunei vestiri a îngerului către Sf. Fecioară Maria când cerul îi spune pământului: Bucură-te! Iar pământul răspunde cu Sf. Fecioară: Fiat!

Mai mare bucurie nu poate fi decât aceea când, după ce Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, El a decis să ia chipul omului şi să vină între oameni în Fiul Său, Logosul divin întrupat pentru a-i aduce pe oameni pe calea Împărăţiei celei veşnice pentru care au fost creaţi.

Bucuria pe care arhanghelul Domnului i-o transmite Sf. Fecioare Maria nu este veselie, nu este petrecere şi zgomot, nu stă în mâncare şi băutură. Este o bucurie conţinută, rezervată datorită stării de copleşire. „Eu?” se întreabă Fecioara din Nazaret? „Eu? Cum se poate?” Acest gen de bucurie îşi află corolarul în smerenie şi rugăciune.

Acesta este senimentul de care eram stăpâniţi când colindam în copilărie. Începând de la Sf. Nicolae mama ne învăţa, an de an, colindele. Era o pregătire pe care o aşteptam şi pentru care ne pregăteam sufleteşte. Şi când venea timpul să mergem cu colinda pe la case, o făceam cu acest sentiment de bucurie reţinută, cu sfială, într-o atmosferă în care veselia inocentă ce caracterizează vârsta copilăriei se tempera împletindu-se cu un aer de mirare şi taină. Făceam ceva ce ştiam şi nu ştiam. Cuprinsul se întâlnea cu necuprinsul. Vorbeam de cer şi pământ, de îngeri şi oameni, de rob şi stăpân, de iesle şi de Împărăţie. Era o anumită gravitate în cântarea noastră pe care, evident, nu o conştientizam.

Colindele şi colindatul au fost parte definitorie a copilăriei. Dar copilăria nu s-a şters din fiinţa noastră. De aceea colindăm şi astăzi colinde vechi şi noi dar cu un anumit fior care redeşteaptă copilul din noi şi care deci ne ţine înrădăcinaţi în tradiţia sfântă prin care ne identificăm până la sfârşitul vieţii.

Sărbători Fericite!

Dimensiunea sacră a zilei naţionale

Articol de: Theodor Damian

Patria se cheamă poporul iar nu tagma jefuitorilor

Tudor Vladimirescu

Ziua naţională este ziua poporului, aşa învăţăm de la Tudor Vladimirescu, iar poporul înseamnă talpa şi inima ţării. Talpa reprezintă existenţa pe verticală, atât la nivel istoric – mai mult decât bimilenară la noi – cât şi la nivel spiritual; iar inima reprezintă dragostea care leagă şi uneşte, care aude chemarea sângelui şi a limbii, care se jertfeşte pentru apărarea valorilor identitare fundamentale prin care ne definim în istorie şi în contemporaneitate ca neam distinct între celelalte neamuri, cu o demnitate unică ce impune recunoaştere şi respect.

Dar patria este poporul şi poporul este patria, zice Tudor Vladimirescu. Fiind legată de pater, tată, de părinţi deci, noţiunea de patrie are o dimensiune sacră. Părinţii sunt în patrie aşa cum este cultul în cultură, aşa cum este Hristos în Crăciun (cuvântul englezesc Christmas redă mai clar această idee), de aceea alte definiții ce se depărtează de la această înţelegere esenţială oricând pot friza blasfemia.

Ziua naţională ne aduce aminte şi de vatră. Vatra înseamnă matricea, izvorul, rădăcina, locul naşterii, spaţiul creşterii, focul spiritului, protecţie, stabilitate. Fără vatră cine eşti, cui aparţii? Cum ar fi să nu ai mamă? De aceea în aceste vremuri de relativism axiologic şi confuzie valorică tendințele din ce în ce mai vizibile de obliterare a identităţii de neam  nu pot duce decât la o tragedie existenţială.

În consecinţă este necesar să realizăm că ziua naţională are menirea de a ne trezi la realitatea demnităţii noastre ca popor în contextul în care suntem copleşiţi de probleme de sănătate, de probleme relaționale, politice sau economice, pentru a nu ceda acestor valuri şi furtuni ce vin peste noi, ci pentru a ne reconecta energiile ca într-un fel de înviere, iară şi iară, ce ne încredinţează că destinul nostru comun stă în mâna lui Dumnezeu dar şi în mâna noastră.

La această importantă sărbătoare românească zicem împreună cu Eminescu: „Trăiască naţia!” şi răspundem tot cu El „Sus cu dânsa!”

Pervertirea credinței II – Păcatul Orgoliului

Articol de: Sorin Paval

Devenind utilizator al facebook-ului de curand, ajungand la un număr relativ mare de prieteni in acest mediu virtual, am început sa vizionez, din când în când postarile, constatând ca sunt diverse si contrastante.

În multe situații, acestea, chiar si repostările, reflectă starea de spirit sau preocupările persoanelor care își exprimă în acest mod trăirile . Multă suferință, multă tristrețe, speranțe si dezamăgiri…nedeclarate.

De putin timp, am postat pe Facebook un prim episod, denumit “Înșelare – pervertirea credinței și a vieții în Hristos”, încheiat cu o serie de intrebări, retorice, care au născut insă alte întrebări.

Considerând că sunt un bun observator a celor petrecute în jurul meu si nu numai, continui să-mi pun noi întrebări, să caut răspunsuri, fără a avea pretenția că acestea reflectă adevărul absolut.
Noi, toti suntem păcătoși, din punct de vedere al incălcării poruncilor, dar pare grav că unii dintre noi, cred că marturisirea păcatelor, fără a face eforturi pentru a nu le repeta, le aduce iertarea lui Dumnezeu, Mântuirea și linistea sufletească. Nimic mai fals, dar, utilizarea acestui pretext, repetarea păcatelor datorită perceptiei vicioase privind clemența lui Dumnezeu, demonstrează că necuratul e prezent, influiențează oamenii slabi, vicioși, prin provocări care crează confuzie, accentuiază viciul si frustrările.
De multe ori, evitând conectarea la realități, ne fixăm “ținte” inalte in viață, confundând imaginile create cu măiestrie, din interese de audiență, de către mass-media, identificându-ne sau dorind să trăim asemeni “personajelor” care de fapt joacă roluri în producții comerciale. Aceste dorințe utopice conduc la situația în care noi inșine ne generăm neîmpliniri, frustrări si chiar stări depresive.
În alte situații, cu aceeași lipsă de conexiune la realitate, comparăm manifestările și acțiunile celor care ne iubesc dezinteresat, care au fost sau sunt lângă noi la bine și la rău necondiționat, cu imaginile create şi consolidate în mintea noastră de propria imaginație, viciată de media și “binevoitori”, considerând că aceștia nu empatizează suficient cu noi, că nu ne iubesc cum credem noi că ar trebui, că nu fac suficient pentru fericirea noastră și îi îndepărtăm sau ne lipsim de ei.
Fiecare frustrare și slăbiciune, fiecare deconectare de la realitate este speculată de “cetațeni” care sub aparența empatiei, “jucand teatru” cu aparență de veritate, vizibil doar din exterior, spunându-ne ce dorim să auzim, acționând de așa manieră încât sa pară că sunt oamenii providențiali, ne cultivă, acaparează, intoxică și în final ne distrug. De regulă, toate manifestările lor meschine au un scop si profit material, pe care nu l-am accepta dacă luciditatea și ratiunea nu ar fi dominate de dorința de a confirma cu orice preț imaginile, așteptările bolnave din mintea noastra şi nu ne-ar intuneca rațiunea.
Sacrificăm uneori ani importanți din viată, acceptăm și ne supunem la coerciții care ar fi fost inacceptabile în trecut doar pentru a ne satisface vanitatea și de a demonstra (oare cui ???) că frustrările au avut un temei just și nu sunt rezultatul lucrării necuratului.
Mândria fără limite, incapacitatea de a ne asuma reacțiile, deciziile nefericite sau gresite, imputațiile fara nici o noimă făcute celor apropiați, celor care ne iubesc fără interese, imaginile false create de mintea noastră din dorințe lipsite de rațiune, refuzul vehement de a accepta posibilitatile reale care ni le oferă viata, negarea realității, incapacitatea de a accepta limitele decentei, incapacitatea de a comunica sincer si onest, conduc mai devreme sau mai târziu la creșterea nivelului de frustrare, la reacții de îndepărtare a prietenilor şi a apropiatilor .

 

Sun Tzu, acum 2000 de ani, prin Arta Războiului preciza

“ Un om impulsiv poate fi facut să se infurie și impins la moarte. Cel care se infurie ușor este iritabil, incăpățânat, actionează cu grabă, fără să țină cont de dificultați. Cel care iși pune viata mai presus de toate va fi paralizat de nehotarare.” 

Pentru a obține rezultatele dorite de manipulatori recomandă: “Îndepărtați din anturaj înțelepții și virtuoșii, oferiți muzicieni și dansatori imorali, dați-le amanți frumoși să le piardă capul și veți caștiga.”
Biserica şi credința poate si este o soluție la problemele noastre emoționale. Cea mai mare parte a slujitorilor Bisericii Ortodoxe sunt oameni decenţi, care ne indrumă către modestie, iertare, decență, respectarea valorilor, oferă sfaturi utile și nu acordă clemență celor care stăruie în păcat. Am intâlnit și situații în care fie interesat material, fie din dorința de a ține “credincioșii” aproape, utilizand exemple scoase din contextul teologic valoros al Bibliei, declamănd clemența nejustificată pentru pacatosii care deși se spovedesc, repeta sau chiar accentuiază pacatul, contribuie la degradarea valorilor “turmei” si chiar a degradării echilibrului psihic si așa precar a unora dintre noi, tentati de “facilitatile” oferite.
Dumnezeu ne iartă rătăcirile și greșelile mărturisite, ne oferă posibilitatea de a ne indrepta, ne supune la incercări, ne lasă să recidivăm fără a acționa în mod direct asupra noastră.
Ratăm adesea șansa de a deveni mai buni, de a ne impăca cu noi inșine, de a fi apreciați și iertați de semeni, stăruind în a nu ne recunoaște și accepta limitele, în a nu recunoaște erorile de gândire, decizie, actiune.
Atunci când ne spovedim, primind iertarea vremelnică, crezându-ne curați pe vecie, repetăm aceleași greșeli și stăruim în a ramâne în aceeași stare de păcat. În opinia mea, diavolul nu lasă mințile slabe și caracterele îndoielnice, după ieșirea din biserică neprovocate și nestimulate să scape de influienţa Domnului, astfel încât să revenim și să repetăm aceleași păcate, în același timp mirându-ne că deși ne-am spovedit, am fost iertaţi, dar nu ne simtim “împliniți” fără a păcătui în continuare.
Oamenii puternici rezistă ispitelor, nu persistă în greșeală, găsesc căi de comunicare, de iertare și de împăcare cu semenii pe care i-au acuzat pe nedrept, iși acceptă locul în această lume, renuntă să acuze nevinovații pentru propriile scenarii maladive, analizează cu luciditate cum, de ce, cu ce interes s-au insinuat în viașa lor “prieteni”, ințeleg și se protejează din timp de șocul major provocat de prietenii interesati, care mai devreme sau mai târziu o sa sa-i înșele iremediabil.
Este evident că slabiciunea umană poate conduce la decuplarea de realitatea și logica firească, chiar dacă ești avertizat cu onestitate, explicit, lipsit de interese meschine de prieteni sinceri si dezinteresați că “lumea ta”, creată cu sprijinul diavolului, te v-a duce la pierzanie. Când te izolezi de cei care zeci de ani ți-au fost alături, când ajungi să crezi că Dumnezeu poate fi păcălit, că te va ierta pentru orice, de oricâte ori repeți sau persiști în greșeală, că așa ai ales să înțelegi tu “iertarea”, este evident că ești în incapacitate de a te rupe de influiența diavolului, ești sortit să fii nefericit, să trăiești și pe această lume și pe cealaltă în Purgatoriul vesnic .
Eu, spre exemplu, nu am putut si nu pot să urăsc, nu aș putea să fac rău cuiva cu știință sau intenție, am iertat, am găsit puterea să accept că Dumnezeu mă pune la incercări tocmai cu scopul de a mă intări, de a mă determina să fiu mai bun cu toți cei din jur, să le iert apriori rătăcirile, iar asta mi-a dat puterea să rămân echilibrat, să nu mă las dominat de porniri iraționale, să nu-mi creez în minte scenarii care să mă afecteze emoțional.
Chiar dacă am fost afectat, ba chiar uneori consternat de decizii sau acțiuni ale celor apropiați, chiar dacă un scurt moment am fost tentat să ripostez, în următorul moment m-am gândit “Iarta-i Doamne că sunt slabi, ignoranți, vicioși și nu stiu ce fac”, “ Dă-le Doamne minte și putere să lupte cu necuratul și toate relele pe care le întreține”, am incercat și am reușit în scurt timp să depașesc momentul și cu credința că Dumnezeu ne încearcă pe cei care-L iubim, că pot și trebuie să fiu puternic, am devenit mai echilibrat, mai tolerant, mai bun.
Pot ințelege că există o serie de persoane care se cred cele mai inteligente, cele mai bune, dar în același timp cele mai neîndreptățite și neintelese. Mă rog lui Dumnezeu să le lumineze mintea, să le ajute să lupte cu demonii și să-i învingă cât mai curând pentru a-și găsi liniștea și echilibrul.
Orgoliul exacerbat, incapacitatea de a-și asuma în mod real vina pentru propriile erori, confundarea nonvalorii atrăgătoare cu valoarea reala dar neplacută, incapacitatea de ai iubi cu bune si rele pe cei care le-au fost alături, fără de care nu ar fi progresat în viată, considerarea celor din jur drept surse de profit, lipsa de scrupule și remușcări în a profita de orice conjunctură, utilizarea oricăror mijloace pentru a promova, acceptarea minciunii ca “virtute personala”, ne scot in mod nefericit și greu reparabil din orice conexiune reală cu Dumnezeu.

Propriile experiențe și trăiri, mă determină să vă îndemn să vă gândiți că :

• Suntem trecători prin lume, ne naștem, trăim și murim lăsând în urmă dovezi și amintiri despre cât și cum am contribuit la promovarea valorilor creștine, a culturii, a tradițiilor sănătoase, a decenței și cinstei.
• Cu cât o să avem mai curând dorința și puterea să ne asumăm responsabilitatea pentru erorile noastre și o să facem tot ce e posibil să îndreptăm consecințele suportate de cei afectați cu atât vom găsi mai curând liniștea, echilibrul și iertarea veșnică.
• Stăruința în a ne considera posesorii “adevarului absolut”, singurii care știm ce e bine, că dacă ne “e bine” nu contează ceilalți, că doar noi contăm, este în opinia mea dovada că mai curând diavolul e în și cu noi. Chiar dacă Dumnezeu încă nu ne-a pedepsit și ne oferă șansa să ne indreptăm, ramânerea în aceeași situație nu v-a rămane nepedepsită, năpasta putându-se abate asupra oricăruia dintre apropiați.
• Crearea unei “lumi proprii”, cel mai adesea luând din mass-media “poveștile” create pentru manipulare drept repere, povești pe care noi am dori să le trăim, să fim personajele fericite, ne conduc la creșterea nivelului frustrărilor, scăderea credinței și chiar stări depresive din ce in ce mai profunde.
• Intotdeauna vor să exista persoane în jurul nostru, cu interese nemanifestate, cu o înclinație în arta manipulării, care o să profite de slăbiciunea noastră, care să ne creeze impresia că empatizează cu noi, care au timp și răbdare să ne deposedeze de orice avem de valoare, de energie, personalitate, prietenii adevărați și care atunci când avem mai multă nevoie ne vor lovi crunt și ireparabil.
• Viața nu e complicată dacă nu te crezi deasupra celorlalți, dacă ai puterea și credința de a ințelege că Dumnezeu rânduiește lucrurile, semnele, oportunitațile, recompensele astfel încât să le faci fața, să le accepți așa cum sunt, iar dorințele noastre de mărire, de inavuțire, de a trece prin viața fără eforturi și sacrificii, dorințe uneori împlinite vremelnic, nu înseamnă până la urmă nimic dacă te lipsesc de dragostea adevarată și necondiționată, de prieteni sinceri, de împlinire personală.
• Mai devreme sau mai târziu toți plătim prețul pentru faptul că deși Dumnezeu ne-a dat ocazii să facem alegeri corecte, ne-am mințit și ne-am lăsat mințiți, că ne-am complăcut în a crede acceptarea compromisului, a fațărniciei, a minciunii, a îndepărtării celor onești, care nu mint, care pana la urma ne vor binele sunt acceptabile dacă contribuie la alungarea necuratului din cei iubiți.
• Gandesc acum că pentru o parte dintre alegerile și deciziile noastre, care aparent pot fi interpretate ca “o fapta buna” , sunt raspunsuri inadecvate la lucrările diavolului, lucrări făcute de şi prin oameni pe care în orbirea noastra îi iubim, îi iertăm în mod repetat, deși Dumnezeu ne dă semne că suntem în eroare, că raspunzând pozitiv la cerințele, dorințele și manipulările acestora, mai devreme sau mai târziu plătim un preț mare.

Păstrarea credinței, răbdarea, respectarea valorilor creștine, acceptarea locului și rolului care ni se cuvine, bunătatea necondiționată, echitatea, conectarea la realitate, dedicarea pentru promovarea valorilor, identificarea și urmărirea unor scopuri decente și utile apropiatilor, oamenilor, refuzul efectiv de a accepta în continuare manipularea, practicarea carității, etc. sunt motivele care conduc la echilibrul psihic, la bunastare fără bogație și opulența, la speranța întemeiată că binele, decenta și lucrările Dumnezeiești, ne aduc pacea .

O toamnă literară la New York: Theodor Damian, Cateheze literare

Articol de: Gheorghe Brehuescu

După lansarea în cenaclul literar „M. Eminescu” din New York a volumului Doamnele Domnului Caragiale de Gelu Negrea, pe 19 sept. 2021, păstrând ritmul bilunar al întrunirilor acestui cenaclu, duminică 3 octombrie 2021, a fost lansat, după Sf. Liturghie, volumul intitulat Cateheze literare, de Theodor Damian, apărut în 2020 la editura RawexComs din Bucureşti. Întrunirea de cenaclu a fost deschisă de criticul şi istoricul literar M. N. Rusu care a reliefat personalitatea literară a autorului cărţii şi care a plasat conţinutul catehezelor literare în contextul literaturii şi mai ales al criticii literare din perioada interbelică făcând relevante asocieri cu fenomenul cultural al acelei epoci dar şi subliniind originalitatea demersului literar prezent în hermeneutica acestui volum.

Scriitoarea şi profesoara universitară Valentina Ciaprazi apoi a prezentat mai în detaliu volumul, referindu-se la structura lui, cu o serie de binevenite comentarii la partea română şi la partea engleză şi explicând elocvent modul în care autorul a aplicat norme hermeneutice specifice literaturii teologice în comentariile sale la un şir întreg de cărţi recenzate în revista Lumină lină în decursul mai multor ani şi adunate acum în acest volum, norme ce arată că interdisciplinaritatea reprezintă un izvor nesecat de noi sensuri demne de luat în seamă atunci, mai ales, când vrem să înţelegem partea în perspectiva întregului şi invers.

Theodor Damian a mulţumit colegilor săi ce i-au prezentat volumul explicând paradigma de interpretare a lucrărilor cuprinse în volum printr-un citat al filosofului George Bălan care consideră că rolul criticului literar este acela de a descoperi sacrul şi taina într-o anumită operă şi astfel a-l cultiva pe autor, în loc de a-l pune pe acesta pe un fel de pat procustian unde să-i fie tăiate avânturile sau valorile care nu se încadrează într-un anumit tip de canon promovat cu rigiditate de cei ce se cred fondatori ai acestuia.

 

A urmat o recepţie în curtea Bisericii sub bătrânii stejari ce umbresc locaşul de cult într-o minunată zi de început de toamnă.

New York, 10 0ct 2021

Gelu Negrea – Doamnele Domnului Caragiale

Articol de Valentina Ciaprazi

Binecuvântată duminică de septembrie, când cerul, neasemuit de albastru, se mai îndură încă să trimită pe pământ ultimele raze de soare cu o blândă căldură ca într-o îmbrățișare de rămas bun. Totul e atât de frumos încât, dacă n-am purta nefericitele măști- semn și consecință a răului care a cuprins Planeta, ni s-ar părea că trăim timpuri normale.

Credincioșii de la Biserica Sfinții Petru și Pavel din New York ascultă cu atenție cuvintele de har ale predicii rostite de preotul lor – părintele Theodor Damian – despre iubire si iertare, despre nejudecarea aproapelui și despre reînlănțuirea sufletului cu prea multele și prea apăsătoarele griji pentru propășirea materială.

După împărțirea anaforei a fost anunțată deschiderea ședinței festive a cenaclului literar Mihai Eminescu, având ca temă prezentarea unei cărți -surpriză, venită de la București, „Doamnele Domnului Caragiale” ca și a autorului, domnul Gelu Negrea, prestigioasă personalitate a criticii literare românești contemporane.

Cenaclul „Mihai Eminescu” din New York, al cărui fondator și președinte este același inimos preot al bisericii, talentatul poet prof. univ. dr. Theodor Damian, și-a început activitatea in urmă cu aproape treizeci de ani, devenind de-a lungul acestor decenii un centru de propagare a literaturii in limba română la care au colaborat sute de poeți și scriitori din S.U.A., România, Republica Moldova. Recunoscut ca adevărat centru de cultură, insula de romanitate in inima Americii, cenaclul Mihai Eminescu a găzduit sute de simpozioane și festivaluri, a lansat sute de volume de poezie si proză, încurajându-i de asemenea pe tinerii și mai puțin tinerii creatori de frumos, nu numai in domeniul literaturii, dar si al artelor plastice, cântecului si dansului popular.

In condițiile actuale, mult mai vitrege datorate nemiloasei pandemii, obligați să desfășoare acest eveniment cultural chiar in biserică, in fața altarului, intre icoane și lumânări aprinse, membrii Cenaclului au reunit duminică, 19 septembrie 2021, lumea luminilor de sus cu cea a luminilor minții și sufletului, primind si prezentând unui numeros public iubitor de frumos, această interesantă carte de critica literară.

Ședința festivă a fost deschisă de Președintele Cenaclului, prof. univ. dr. Theodor Damian, care după cuvântul introductiv a invitat-o pe prof. univ. dr. Victoria Plavetti, cea căreia i se datorează stabilirea acestui pod de cultură intre București și New York, să dea citire unei scurte notițe autobiografice a lui Gelu Negrea, întrucât lansarea cărții s-a făcut in absența autorului.

In spiritul celui pe care-l prețuiește și a cărui operă o analizează cu adevărată pasiune, Gelu Negrea își prezintă pe scurt, cu autoironie și umor, câteva din ceea ce consideră el a fi evenimentele cele mai importante din existența sa de pană acum: nașterea la o dată nesigură, aflată la frontiera a două zodii, viața de elev petrecută in șapte unități școlare și licee, facultățile de filologie, regie teatru, și ziaristică făcute toate la București, unde afirmă autorul a „făcut și alte prostii„, ocupațiile pe care le-a avut, de cronicar literar, teatral, cinematografic, sportiv, dar și, din nou ironic îmi pare rău, asta e! politic”. Gelu Negrea prezintă apoi colaborările sale la importante reviste literare ( România literară, Luceafărul), premiile literare ce i-au fost decernate, printre care și prestigiosul premiu Titu Maiorescu al Academiei Române. Încheie trecându-și in revistă bogata activitate de critic, in care este imposibil a nu se remarca numărul mare de lucrări acordate analizei critice a operei lui I.L.Caragiale: „Anti-Caragiale”, „Dicționar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale”, „Caragiale. Marele paradox” și volumul pe care „îl aveți in mână”, cel pe care Cenaclul M. Eminescu îl prezintă astăzi, „Doamnele Domnului Caragiale”.

Prof. Dr. Theodor Damian și-a exprimat admirația pentru modalitatea cu adevărat academică, originală, prin care Gelu Negrea pătrunde in esența operei lui Caragiale, intrând în dialog cu alți critici literari, personalități de seamă ale culturii românești, un Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, sau chiar George Călinescu, confirmându-le, infirmându-le sau validându-le ideile. Acest lucru pune în lumină erudiția autorului ca și viziunea sa largă asupra fenomenului literar, fapt care-i permite să intre în dialog cu mulți dintre cei care au aprofundat studiul operei lui Caragiale. In opinia lui Theodor Damian „Doamnele Domnului Caragiale ” este un exemplu de critică a criticii, care demonstrează vechile teorii, reașezând personajele, de data aceasta cele feminine, într-o nouă viziune. Gelu Negrea are meritul de a așeza într-o lumină nouă, cea a adevărului, drama celebrului triunghi amoros Eminescu -Veronica Micle – Caragiale. Theodor Damian subliniază și faptul că analizând personajele feminine din opera lui Caragiale in contextul epocii, Gelu Negrea observa rolul secundar pe care dramaturgul l-a conferit femeii, rol mai mult decorativ, aceasta fiind prezentată de cele mai multe ori ca o casnică cochetă, soție, mamă sau amantă.

Semnatara acestor rânduri, Valentina Ciaprazi, pornind în analiza cărții prezentate de la dictonul antic Ridendo castigat mores, a arătat că Gelu Negrea apreciază că umorul, omniprezent în opera lui I.L.Caragiale, urmărește să atragă atenția asupra marilor probleme sociale, economice si politice ale secolului al XIX-lea, să le prezinte în lumina aparent inofensivă a umorului și să contribuie prin arma râsului la corectarea acestora. Vorbitoarea nu a fost în întregime de acord cu observația asupra rolului secundar al femeii, căci, spunea ea, ca și in comediile marelui dramaturg francez al secolului al XVII-lea, Moliere, femeia aceea simplă, casnică, elegantă, cochetă, este din umbra adevăratului păpușar care cu șiretenie si prefăcătorie trage sforile marilor politici. Căci ce-ar fi fost ” O scrisoare pierdută” fără povestea de amantlâc a Coanei Joițica?

Valentina Ciaprazi și-a exprimat admirația pentru paralela absolut originală dintre drama Doamnelor neiubite ale Domnului Caragiale si aceea a celebrului personaj feminin al romanului lui Gustave Flaubert, „Madame Bovary”. Gelu Negrea vorbește despre un bovarism sui-generis al acestor femei nefericite în căsnicie, devenite adulterine în căutarea unei fericiri iluzorii. Cât despre Veta, personajul feminin principal al „Nopții furtunoase” autorul afirmă că aceasta suferă de un bovarism „pe dos”, recuperându-și frustrările și tinerețea irosită printr-o târzie poveste de dragoste curată.

Criticul literar M.N.Rusu a văzut în cartea lui Gelu Negrea un studiu psihologic de tip freudian al personajelor feminine din opera lui Caragiale, pe care autorul a încercat si a reușit să le reabiliteze. Subliniind similitudinile dintre situația României lui Caragiale și cea a zilelor noastre, M.N.Rusu consideră că România, ca și întreaga omenire, evoluează astăzi într-un context dramatic, oarecum similar celui din perioada contemporană lui Caragiale. Apreciind forma originală în care este scrisă această lucrare de critică literară, M.N. Rusu o consideră un eseu de natură barocă; el și-a exprimat convingerea că ne aflăm în fața unei opere fabuloase care, fără îndoială, va ocupa un loc de cinste în istoria criticii literare românești.

In final s-a dat cuvântul doamnei prof. Nicole Smith care a amintit afirmația lui Gelu Negrea „pentru a scrie acest eseu am încercat să-mi amintesc tot ce știam și tot ce am învățat și citit despre Caragiale. Când am simțit că memoria era pe punctul de a mă trăda, m-am întors spășit la textele care reprezintă bibliografia exegetică a clasicului”. Nicole Smith consideră că autorul a făcut aceasta din două motive: pentru a evita însușirea involuntară a unor teze, idei, interpretări, formulări intrate în circuitul public ca folclor cultural și din rațiuni de “viceversa”, având în vedere faptul că textele clasicilor oferă relecturi neașteptat de proaspete, de profunde, de sugestive și de folositoare în vederea conturării unei viziuni inedite asupra creației lui Ion Luca Caragiale.

Surprinde, a adăugat Nicole Smith, formula nouă pe care o folosește Gelu Negrea transformând textul într-un obiect de cunoaștere și deschizând un drum nou către opera lui Caragiale, pătrunzând în intimitatea zonelor misterioase, insolite, profunde, răsturnând clișeele impuse de critica tradițională.

Ședința Cenaclului s-a încheiat în ropotele de aplauze ale participanților, care si-au exprimat astfel admirația pentru cartea lui Gelu Negrea.

Gelu Negrea – Lansare de carte, New York, USA.

Participanti: Theodor Damian, Victoria Plaveti, M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi, Nicole Smith

 

Înșelare – pervertirea credinței și a vieții în Hristos

Autor: Sorin Pavăl

„Când scrii nu vrei numai să fii înţeles ci, la fel de sigur, vrei și să nu fii înţeles. Faptul că cineva consideră o carte de neînţeles nu este deloc o obiecţie împotriva acelei cărţi, poate că tocmai aceasta făcea parte din intenţia autorului său – el nu voia să fie înţeles de „oricine”.

Friedrich Nietzsche – Ştiinţa voioasă

Discuțiile avute cu teologii și psihologii in ultima perioadă au clarificat unele aspecte și curiozități legate de aparențele observate in comportamentul unor oameni. Fără a avea pretenția că sunt un practicant fervent al credinței ortodoxe, conștient fiind că sunt nenumărate aspecte pe care trebuie să le studiez in domeniul teologic, totuși, cu umila cultură și respect fată de valorile creștine și practicile actuale, încerc sa redau spiritul discuțiilor și, după caz, să inserez citate din diverse publicații pentru exemplificare.

Deși Ortodoxismul e bazat pe valori care dăinuie de mii de ani, sub aparența credinței și iubirii de Dumnezeu, unii oameni săvârșesc adevărate păcate, prin falsitatea cu care încearcă sa-și ascundă lipsa respectului fața de valori. Cu alte cuvinte atunci când este utilă, chiar și pe moment, o valoare creștina poate fi utilizată, iar când produce ieșiri din starea de confort, aceeași valoare este “învechită, perimată, lipsită de sens”.

Unii dintre noi, își doresc să creeze aparențe care “dau bine” chiar dacă nu pun mare preț pe valorile creștine, sa pară credincioși, sa fie percepuți de cei din jur că sunt în armonie cu adevărații credincioși, chiar dacă în sufletul lor, în momentele de luciditate, recunosc că în cea mai mare parte a timpului, nu se simt confortabil cu această mimare și fac nenumărate excepții de la perceptele pe care le afișează sau valorile pe care le declamă.

Acest tip de comportament are și o denumire “Pietism”.

Pietismul este o manifestare a individualiștilor, care nu vor sau nu pot să nu manifeste o încăpățânare orgolioasă, nu pot să nu mimeze comuniunea, sunt într-o permanentă confuzie a valorilor, într-o nesinceritate continuă și camuflată, o superficialitate mascată de aparența de demnitate, o stare de ignoranță și părere bună de sine.

Pietismul, pană la urmă poate fi o boală sufletească nocivă, influențată de mijloacele media care promovează adesea false valori, boală care găsește teren fertil pe fondul labilității , a culturii precare a unor persoane.

Pietismul poate să îmbrace forma patologică din care doar “rătăciții” care au încă decenta să direcționeze încăpățânarea orgolioasă in lupta cu această stare pot să o depășească.

Câți dintre noi au curajul să iasă din starea de confort și aparență? Eu, personal, nu cunosc astfel de persoane…

Pietiștii, datorită tarelor care le domină caracterul, sunt ușor manipulabili, în special de către persoane care slujesc biserica, care au abilități și interese în această direcție, fiind o adevărată sursă de profituri pentru manipulatori. Mai interesant este că sunt disponibili, deschiși la aceste manipulări cu speranța că au scurtat drumul spre mântuire, ajungând pană acolo încât aproape se oferă să devină surse de profit.

Părintele Dumitru Stăniloae , caracteriza manipulatorii “ Din experiență putem și noi spune că cele mai subtile influențe intelectualiste (…) au venit, într-un mod oarecum neașteptat, chiar din partea unora dintre cei care, studiind teologia (fără a fi anume interesați de ”dogoarea” vieții duhovnicești), o priveau mai mult ca o filosofie captivantă, decât ca o învățătură mântuitoare”. “Aceasta este o tendință care apare inevitabil la toți cei care dobândim multe cunoștințe duhovnicești, dar, din păcate, ele rămân la un nivel pur cerebral, deoarece nu încercăm să ni le asimilăm pe toate prin trăire și de aceea poate influența negativ viața din Biserică”.

Pentru acest tip de oameni, care utilizează poziția ș studiile teologice pentru profitul lor, profitul material pe care uneori îl utilizează spre a crea aprecieri pozitive sau trepte superioare în ierarhia bisericească, Mântuitorul a avertizat ”Iar cine va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării”.

Manipularea laicilor, care intră in Biserică pentru a găsi liniște, alinare și echilibru, dar care suferă de pietism, de către oricare dintre slujbașii bisericii, pentru avantaje și profit personal, creându-le o aparentă de relație facilă cu Dumnezeu dacă răspund la „sfaturi”, apare pentru mine ca fiind un păcat inacceptabil.

Apare și întrebarea firească: de ce acei slujbași , cunoscuți de altfel de șefii ierarhici, nu au fost înlăturați definitiv din orice activități bisericești, de ce li se permite sa continue astfel de activități care in viața laică au caracter penal?

Când acest comportament este deja de notorietate, iar unii ierarhi îl tolerează, se poate suspecta că există o coninventă, iar judecata trebuie săvârșită cat mai curând, cu mult mai multa severitate, deoarece, credincioșii chiar dacă nu protestează fățiș se simt afectați , dezamăgiți profund de dubla măsură , disponibili la a nu mai participa la slujbe, efectele negative văzându-se în special la incapacitatea de a convinge tinerii, care au idealuri, de a participa la activitățile bisericești.

Mi s-a spus, că pentru cei care se pocăiesc cu adevărat , sincer , care nu repetă păcatele și nu redevin un exemplu de necredință, se acordă iertarea păcatelor după înfăptuirea canoanelor.

Deși “Canonisirea“ este definită ca “totalitatea mijloacelor folosite de duhovnic pentru a îndepărta pe cel păcătos, în conformitate cu legea Domnului, iar in această îndreptare păcătosul , trebuie să o dovedească prin fapte sufletești și trupești, care aduc vindecarea și împăcarea lui cu Dumnezeu,” sunt situații când preoții “omit” să observe faptele , manifestările, păcatele și nu acordă canoane celor apropiați , aspecte de asemeni sesizate și reprobate de către enoriași.

“Plângerea este ca omul cel păcătos dacă greșește, să stea in afară de biserică sau afară de curtea sau tinda bisericii și câți intră in biserică înaintea tuturor să cadă și să-i roage plângând, cu lacrimi ca să se roage pentru dânsul, că acela ce plânge este lepădat afară de curte sau tinda bisericii, ca să se pocăiască atâta vreme cât ii este poruncit”.

“Un adevărat slujitor al Domnului trebuie să se ferească și de umbra lui, fiindcă cele materiale duc la ispită, și în plus duc la sminteala altora.”

”Păcatele cele cunoscute, mai mult sau mai puțin în public, se vor canonisi cu mult mai aspru, fiindcă, prin aceasta sminteală, el a devenit feștilă fumegândă pe care Dumnezeu abia o tolerează (Maici 12, 20) și sare împuțită care se așteaptă să fie aruncată in focul cel veșnic (Matei 5, 13), iar în ziua dreptei judecăți, li se va zice că nu vă știu pe voi (Matei 7, 21-23). Ei sunt cei ce au știut voia Stăpânului și se vor osândi mai greu decât cei neștiutori (Luca 12, 47-48; Iacob 4,17), căci nu s-au luptat pană la sânge (Evrei 12,4).

O temă de discuție și meditație a fost și cea legată de “curvie și preacurvie” , în special de acest păcat săvârșit de cei care au studii teologice, care se pretind “credincioși”, care slujesc biserica și chiar participă în mod direct la săvârșirea slujbelor .
Cunoaștem, cei mai mulți dintre noi, exemple de curvie și preacurvie repetate, soldate cu nașteri de copii nerecunoscuți oficial de tati.

Oare e suficient ca tată să-ți “asumi”, în interiorul bisericii, că s-a născut un copil la conceperea căruia ai participat conștient de păcat.

Oare un teolog are dreptul moral de a preda religia copiilor noștri când este un exemplu negativ de moralitate?

Oare un teolog are dreptul să preacurvească în mod deliberat și repetat și în același timp să participe, ca slujitor al bisericii, indiferent de funcție sau rang la săvârșirea slujbelor?

E suficient să “prezinte” donatori financiari ca “prieteni” pentru a fi absolvit de păcate?

Cum reacționăm ca părinți când copii noștri sunt “educați” de astfel de oameni?

Cât de jos a ajuns sistemul de învățământ când tolerează în mod repetat lipsa de respect față de morala creștină și față de valorile fundamentale?

Cât o să ne miram că decăderea morală se accentuează dar în același timp să o tolerăm încălcarea regulilor bunului simț?

Cum putem să convingem copii și tinerii despre respectul față de valorile și regulile care dau sens vieții când au in fată exemple contrare chiar din interiorul sistemului?
Citatul “ Însă a lua ceea ce este al altuia, însemnează a lua o femeie care nu este a sa, chiar când ea n-are bărbat. Deci, când se cercetează îndeaproape si, curvia nu este prea departe de preacurvie, de aceea și Scriptura zice: “Nu fi prea-mult timp cu cea străină” (Prov. 5,20).”

Cei cu studii teologice știu cu mult mai bine decât mirenii că păcatul curviei și preacurviei , conduce la canoane grele pentru iertare : ”Canonul 4, al Sf. Grigore de Nisa, izgonește de la împărtășanie pe preacurvar pe timp de optsprezece ani. Canonul 58 al Sf. Vasile ii îngăduie să se împărtășească după cincisprezece ani. Canonul 20 Ancira dispune ca, canonisirea să se termine după șapte ani. Noi socotim că unul ca acela, după trei ani să se împărtășească, numai cu condiția ca, după ceasul al nouălea (15) zilnic, să mănânce mâncare uscată și să facă 250 metanii. Iar, de va fi neglijat și nu va împlini aceasta, va aștepta sfârșitul timpului hotărât de Părinți”. 1. Post. 20.

Întrebarea legitimă, recitind cele de mai sus, este unde începe și unde se termină noțiunea de sacrilegiul?

“Ierosilie sau sacrilegiu este furtul și batjocorirea celor sfinte (Apost. 72,73; I-II, 10; Sf. Grigore de Nissa 6, 8), furtul dreptului sfânt al misiunii câștigat de o persoană sfințită (IV ec. 29), exploatarea celor sfinte în scopuri lumești cu gânduri viclene, ca taine, ierurgii, rugăciuni, vase sfinte, icoane, etc. (Matei 7, 6; VI ec.74, 76, 88), necinstirea și falsa împărtășire sau slujirea cu potirul gol, fără sfintele taine (Ioan 13, 27), ca o mințire a Duhului Sfânt (F. Ap. 5,1-10; Eres. 4, 30), neîmplinirea datoriilor sfințite fața de locașul bisericii și întrebuințarea lucrurilor din ea în scopuri personale (VI ec.73). De asemenea defăimarea celor sfinte cu știință și voință, este o hulă contra Duhului Sfânt, un păcat strigător la cer, pe care Dumnezeu cel îndelung răbdător le va pedepsi la vremea cuvenită (Lev. 10, 1-3; II Cron. 26,16; Daniel 5,5).”

“Iar dacă se va întâmpla a îndrăzni cineva și intr-atâta indepărtându-se de dânsul Dumnezeu, sa lucreze cele preoțești fără credință și păgânește, nefiind hirotonisit preot (caci una ca aceasta este necredința) nu sunt cuvinte îndestulătoare prin care să se spună osândirea unuia ca acestuia, căci acest lucru este mai rău chiar și decât păgânătatea și este cutezanță numai a dracilor, care se schimbă în îngeri luminați, fără a fi îngeri, și se arată că au cele ale lui Dumnezeu, în faptă fiind fără Dumnezeu și potrivnici lui Dumnezeu (II Cor. 11, 13-15). Deci unii ca aceștia nu numai că vor lua munca mare și nespusă, hulind astfel asupra celor dumnezeiești (căci cuvintele lor nu sunt graiuri dumnezeiești, nici lucrări dumnezeiești, de vreme ce n-au darul hirotoniei), ei vor lua și altă pedeapsă pentru cei ce au fost înșelați de dânșii, pe care ei îi vor fi botezat, sau îi vor fi hirotonisit, căci aceștia sunt și nebotezați și nehirotonisiți”.

“În viața noastră bisericească nu știm cum s-a ajuns la o îngăduință și blândețe așa de mare, încât aceasta se canonisește prea ușor, fiindcă s-a moștenit de la părinți, a se da o canonisire pe un timp mai scurt decât preacurvia (Apost. 72, 73). Însă la orice fel de păcat se cade a se ține mai întâi seama de starea-sufletească a celui ce se pocăiește și să nu se creadă că numai timpul este suficient pentru vindecarea păcatelor (lui) lor, ci și de intențiunea și hotărârea celui ce se vindecă pe sine prin pocăința…”. – Sf.Grigore de Nissa.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, in Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, avertizează : “Păcătoșii cred că nimeni nu îi vede deși Ochiul lui Dumnezeu vede totul. La judecata Lui osânda va rămâne de neschimbat. Un singur mijloc poate abate acest sfârșit de neînlăturat: pocăința. Ușa spre ea este deschisă. Grăbește-te să intri până n-a sunat ceasul care te izbește când nu te aștepți, curmând și păcatele tale, dimpreună cu orice nădejde de a afla milă.”

Dar câți dintre noi, păcătoșii, au puterea de a se căi?

Câți dintre noi nu profită de clemența celorlalți și continuă să făptuiască păcate cu bună știință?

Câți dintre noi nu ne amăgim, crezând că-l amăgim și pe Dumnezeu, că dacă mergem la o mănăstire, dăm acatiste, ne rugăm pentru iertarea păcatelor, iar imediat ce am ieșit din curte, continuăm sa făptuim aceleași păcate sau altele mai mari?

Mă întreb până unde merge toleranța, unde începe prostia, câtă decădere și indecență poate fi acceptată?

Ce lăsăm moștenire și exemple copiilor noștri?

Ce face biserica în mediul urban pentru copii și tineri?

Sunt doar câteva întrebări la care vă provoc să răspundeți…

Cotropire

Autor: Carmen Pricop, 2019, https://poezele.blogspot.com

Te-ai strecurat tiptil cu câte-o vâlvătaie prin livezi
și poleieli în codri, în arborii odată verzi.
Te-ai furișat ușor cu un fior ce tremură-n frunziș
și mână aripi către sud, să taie zarea curmeziș.
Te-ai răsfirat prin iarbă și trandafirii spun că nu le pasă
și-n răzvrătire floarea lor se-aprinde încă mai frumoasă
de parcă ar fura din focul tău nebun scânteie
și ar schimba-o pe furiș din destrămare în idee,
iar în grădină, lângă ei, ca să le facă-n ciudă,
tot curcubeul se dizolvă ca o vopsea zăludă
în tufănele-mbrățișate să nu le fie frig.
Și te-ai întins pe văi că știi că eu te strig,
te chem cu ploile domoale și cu miros de humă,
cu foi vremelnic călătoare pe-aripa vântului spre brumă,
cu înserările devreme când se topesc pe zare
pădurile muiate-n foc și parcă iau culoare
din asfințitul sângeriu prin care mai străpung
fâșii de catifea lumină ca un ecou prelung
al dorului lăsat în mine de toamne de-altădată.
Te-ai strecurat tiptil și m-ai umplut cu toată
tandrețea vântului prin plete și-a ploilor pe față,
cu roua inimii-n poeme, cea care nu se-nvață,
cu-aripi ce-mi taie brazdă-n suflet când cerul îl măsoară,
cu vâlvătăi fără măsură când în adânc coboară.
M-ai cotropit furiș cu șoapte și m-ai cuprins de tot,
și iar mă tem că fără tine îmbrățișări nu se socot,
că mor iubiri fără tandrețe și sărutări nu se întâmplă,
mă tem că mi te-ai prins de suflet și mi te-ai infiltrat sub tâmplă
și c-ai să pleci și-ai să mă furi pe mine din ce sunt
și-am să rămân pe-aici pustie de flăcări, patimi și cuvânt…
Dar focul tău care mă umple îmi spune c-are să-mi rămână
și m-o purta prin anotimpuri ținându-mă mereu de mână
și încălzindu-mi ierni în suflet, și răspândind scântei în gând,
ca toamna mea să țin-o vreme și să mă treacă fremătând.